Leg Uriesilor

Se spune ca pe muntele Ceahlau ar fi trait cândva un neam de uriasi, popor de oameni grozav de înalti si de tari. Si-au adus cu dânsii niste vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, si-i pasunau toata vara pe plaiurile muntelui, pâna da omatul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, catre apus si miaza-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci si pâna acum asa îi spune.

Dar într-o iarna, a dat în ei o molima de s-au prapadit batrâni si tineri si bouri. Ar mai fi scapat doi, o fata si un baiat. Acestia, luând putinii bouri ce erau feriti de crunta boala, s- au urcat sus în plaiul muntelui. Si numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: sa ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea si oamenii dinspre soare rasare. Si asa au tot carat lespezi si stânci; baiatul a ridicat un turn mai mare si mai lat, iar fata unul mai mic, dupa puterile ei. Oamenii din vai priveau mirati cum se ridica zi de zi aceste piscuri prea marete. Numai ca în ziua în care îsi schimba codrul fata verde, ziua de Probajini, numai ce trasni în peretii muntelui, nori de zloata si de gheata s-au prabusit curmând orice viata pe tot cuprinsul muntelui. Si peste ceasuri, când mândrul soare si vânturile limpezira haul, cu-n stânjen se saltase Ceahlaul...

Dupa ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivazând pe cei doi tineri uriasi si nici o miscare în munte, s-au urcat pe culme si i-au cautat. Într-un târziu au dat de ei turtiti sub greutatea ghetii. Le-au zidit mormânt de piatra, acolo unde-i aflara. În anul celalalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, si au adus o toaca pe care au întepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Si de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin vai si lunci, barbati, femei si copii, fac o slujba în sobor, cinstind mormântul acelor uriasi.

Si iaca asa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fara spor, îi jgheabul ista fioros de- i spunem noi Jgheabul Uriesilor...