|
Legenda Panaghiei
|
|
Panaghia se pare ca n-a fost totdeauna o stânca de piatra rece, fara inima si suflet.
Panaghia era o fata frumoasa. Se zice ca ursitoarele, când au daruit-o la nastere, una a
luat întuneric din întunericul cel mai nepatruns al unei nopti fara de luna, adânc din
adâncul marilor fara de fund, foc si lumina din lumina si focul luceferilor celor mai
stralucitori, duiosie si blândeta din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu si le-a
pus toate în privirile ei; alta a rupt crinilor fragezimea si albeata, iar trandafirilor rumeneala
lor si le-a pus pe fata ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subtiri de umbra
neprihanita si i-a pus pe cap ca podoaba de par negru si bogat; iar Dumnezeu a rupt din
inima si sufletul sau particica cea mai aleasa si i-a dat-o Panaghiei suflet si inima.
Si, pentru ca sa nu fie pângarita de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe înaltimile cele
mai de sus ale Ceahlaului, dincolo de împaratia norilor si au asezat-o în pestera
pustnicului Ghedeon; si albinele din Sihastrii au hranit-o cu mierea lor, iar noptile senine
au scaldat-o în roua de flori mirositoare.
Si Panaghia a crescut mare si s-a facut fata frumoasa, dar frumoasa cum numai povestile
îsi pot închipui. Si din înaltimile cele mai de pe urma ale cerului, Soarele a vazut-o si, de
pe culmile cele mai de sus ale pamântului, Panaghia a vazut pe Soare. Si amândoi s-au
îndragostit: si ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui în rascrucile cerurilor ca s-o
priveasca, înfasurând-o în razele sale.
Si pâna într-atâta s-a marit ziua si noaptea asa de tare s-a micsorat, ca, mai pe ce sa-si
dea amurgul mâna cu zorile. Si s-a tânguit noaptea lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a
mâniat si a pedepsit pe Soare sa nu mai rasara de acum înainte decât îmbrobodit de
neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tineretii sale sufletele slabe ale muritorilor si nici
sa mai zadarniceasca, dupa voia patimilor lui, cerestile si neclintitele întocmiri de veacuri
ale mâinilor sale.
Si s-a împlinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai vazut, de aici înainte, pe
Soare în puterea tineretii si în floarea cerestii lui frumuseti. Jalea si aleanul a cuprins
sufletul si inima ei si, zile întregi si nopti întregi, fara de somn, lacrimile nu i se mai uscau
de pe obraji. Si de la o vreme i s-a facut lui Dumnezeu mila de ea si a trimis porunca
rasaritului si apusului sa mâne în graba pe cele mai usoare si mai dulci dintre vânturile lor
spre culmile înalte ale Ceahlaului si spre codrii ce umplu, ca o negura, prapastiile lui
adânci.
Si deodata glasuri dumnezeiesti se urcara din vai pâna la Panaghia si-i îmbatara auzul, îi
atinsera fata si-i uscara lacrimile. Erau soaptele vântului cu frunzele, erau adierile
rasaritului si ale apusului, ce veneau încarcate de miesmele departate ale câmpiilor
înflorite...
Dumnezeu îi împlini voia iar când dadu sa coboare înapoi spre pestera pustnicului
Ghedeon, simti ca picioarele ei prinsera radacina în pamânt si nu se mai putu urni. Dadu
sa plece, trupul îi era rece si împietrit. Voi sa ridice mâinile, dar mâinile ei ramasera lipite
de trup, cuprinse si ele de recea lui încremenire de stânca. Si încerca sa strige
încercarea ei ramase zadarnica. Iar când voi sa îndrepte iarasi ochii spre ceruri, pleoapele
îi cazura grele peste luminile lor si un întuneric nemarginit o cuprinse. Panaghia se
prefacuse în stânca de piatra. Se zice, însa, ca inima ei nu s-a împietrit, ca si acum se
îmbata, totusi, de razele soarelui, de stralucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor
albe, de vânturile dulci si mângâioase ale rasaritului si apusului.
|
